Amintiri cu poliţişti

Am o vastă experienţă în conducerea automobilelor de orice fel, prin România şi cam toată Europa (fără Anglia, că nu suport cu volan pe stânga). Mi-e greu să contabilizez kilometrii parcurşi din ziua când am “păşit” pe drumurile publice, însă, extrapolând, pot spune că am sărit bine de 1 000 000 km, numai cu maşinile mele şi tot fac cam 60 000 pe an. Dacă mai pun şi testele, unde în general bat spre 1000 de km cu fiecare maşină, mergând şi până la 3-4000 km în 3-4 zile, cu maşinile care mă atrag în mod deosebit, iese ceva timp petrecut pe asfalt. Cum ar zice nişte cunoscuţi, “m-am născut cu covrigul în mână”…

Inevitabil, odată cu kilometrii ai de-a face cu accidente şi cu poliţişti. Distribuţia în timp a acestor incidente este absolut aleatorie şi se supune legilor invariabile ale statisticii. Statistica şi viaţa mi-au arptat un fapt clar şi dovedit: în toate segmentele sociale există buni şi răi. E valabil şi la poliţişti. O să vă prezint, succint, amintirile mele cu oamenii legii, amintiri uneori extrem de neplăcute, alteori comice.

Paradoxal, cu poliţia rutieră m-am şicanat încă de când am dat examenul de permis, la sală am picat de 2 ori, bietul tata (altfel mare şofer şi astăzi) nu mai credea că am vreo şansă, deşi în poligon eram zeu când puneam mâna pe maşină. Până la urmă, după ce mi-a intrat în cap faptul că trebuie să răspund la chestionare în concordanţă cu enunţurile (uneori jalnice) şi nu cum mi se părea mie că este corect, am luat şi permisul. La poligon şi la testul în oraş, poliţistul nici măcar nu şi-a pus centura de siguranţă, a văzut de la primii metri că am stofă. Şi am ajuns şofer.

Primul contact real cu poliţia rutieră l-am avut la circa un an după ce luasem permisul de conducere, eram student şi în Bucureşti mi s-a ridicat fără drept de apel permisul de conducere pentru neacordare de prioritate pietonilor, pe Splaiul Independenţei, la podul Izvor, pietonul fiind pe pod, nicidecum pe trecere. Faptul că am fost recalcitrant şi n-am recunoscut (n-aveam cum să recunosc ce nu făcusem), precum şi tupeul cu care mi-am pledat cauza, evitând să dau o “mică atenţie”, mi-a atras suspendarea pentru o lună a permisului. Până acum a fost singura dată când am stat pe tuşă, deşi nu sunt deloc cuminte. Şi sper că va fi şi ultima dată…

Într-o noapte, mergând de la Bucureşti spre oraşul unde locuiesc părinţii mei, noaptea, depăşesc cu viteză mare o altă maşină. Şoferul mă urmăreşte, încercând să mă prindă. Dau gaz şi mă distanţez, intru în oraş, mă opresc la o terasă, cobor, când să încui maşina, soseşte şi maşina respectivă. Din ea sare un poliţist care mă agresează verbal, îmi smulge borseta cu acte şi îmi spune să vin s-o recuperez din secţia de poliţie a oraşului. Nu detaliez episodul, a fost urât, cu un pic de sechestrare a mea în secţia de poliţie, ameninţări, abuz evident, lăsat cu urmări urâte pentru respectivul. Mutare disciplinară, sancţiuni etc. Unii pur şi simplu nu înţeleg să-şi respecte uniforma.

Am parte de numeroase opriri si controale, fie pentru abateri reale minore fie inchipuite de politisti, toate soldate in general fara urmari. Sunt politicos dar nu dau inapoi. Si oamenii simt asta si isi vad de treaba. Mai o amenda ca permisul era pe alt judet decat domiciliul, mai un telefon in timp ce conduceam, niciodata insa fara centura sau alcool la volan. Se vede clar o treaba, numarul politistilor care abuzeaza de functie este foarte mare, insa in acelasi timp am intalnit si clementa, mai ales cand chiar am gresit. Nu exista sa fii sofer si sa nu gresesti in trafic. Am gresit, am recunoscut, am fost civilizat, omul in uniforma a inteles si a acordat circumstante atenuante. De multe ori.

Acum câţiva ani, păţesc o chestie incredibilă la intersecţia Valea Cascadelor cu Preciziei. Stăteam cu un coleg la semafor, într-un Fiat roşu, cu număr de Braşov, evident fiind opriţi la culoarea roşie. După câteva minute cât ţinea semaforul pe roşu, vine verde, bag în viteză şi plec. Din faţă venea un Passat Variant de poliţie. Băieţii dau drumul la girofar, întorc după mine, mă opresc, eu civilizat ca de obicei, mă gândesc că probabil am făcut eu ceva dacă m-au oprit. Intreb: “am greşit ceva?”. Miliţianul (că nu pot să-i zic poliţist), tupeu maxim, zice “aţi trecut pe roşu”. Aoleu, adică stau 2 minute la semafor oprit şi când plec pe verde, am trecut pe roşu? Dau actele, miliţianul bagă permisul între picioare şi zice grav: “ăsta rămâne la noi”. Vine şi colegul meu şi-i spune, “domne’ am stat 2 minute la semafor, cum poţi susţine că am trecut pe roşu dacă noi asta am aşteptat, să se facă verde?”.

Nimic. Omul scrie procesul verbal, văzând că nu e rost să ia nişte bani de la braşoveni, măcar mă lasă fără permis. M-am făcut vânăt. Am început să urlu astfel încât al doilea poliţist s-a speriat şi a dat înapoi. Băieţii erau pe şpagă, văzuseră număr de Braşov, victimă sigură. Ghinion. Sun direct la Poliţia Rutieră, spun cine sunt, caut niste prieteni, ajung pe la comandantul de atunci, ăla om de înţeles, pricepe după venele mele umflate la telefon că nu sunt vinovat şi-i urechează. Plec siderat, cu permisul pe bord, parcă eram extratereştri şi eu şi colegul…

Am multe păţanii cu poliţia, însp cele mai urâte le-am trăit în străinătate. La unguri, imediat după vamă am poveşti nenumărate, de genul aveţi un far spart, care far? Uite ăsta zice gaborul şi-l sparge cu bastonul. Reale şi cu martori, nefiind singur în maşină. Şpagă cerută în limba română că nu am vesta reflectorizantă în maşină ci în portbagaj, ţigăneală, eu dau euro şi le cer restul, ăia dau restul in forinţi. Ce să zic, ruşine… În Elveţia, Austria şi Germania am avut întâlniri incredibile cu poliţia şi am văzut că sunt mult mai curaţi decât la noi, şi acolo am de povestit. Altădată.

Rămânem în România, cu bune şi rele. Ca orice om normal, am plătit şi eu zeci de amenzi de radar. Ultima dată am scăpat. Eram în abatere clară, visam la nu ştiu ce şi intru într-o localitate cu peste 80 la oră (nu spun real cu cât…). Pac, sare un poliţist dintr-un Logan Break cu radar şi mă ia. Evident, nu cobor, conform legislaţiei, vine omul la maşină, se prezintă civilizat, îmi spune cât aveam. Da, zic, recunosc, asta este, eu eram. Dau actele, inclusiv permisul, zice “ştiţi că vi-l iau”. “Da, ştiu. Am greşit, asta este”. Mă cheamă la maşina lor.

Mă duc, Loganul era plin cu poliţişti, 2 în spate cu grade mari. Unul mă întreabă: “dar n-aţi văzut că toţi v-au făcut semne cu farurile?”. “Nu”, zic. “Eraţi visător?”. “Da, chiar eram îngândurat şi n-am observat”. “Da’ aveaţi ceva viteză”, zice. Voce autoritară, obişnuit să comande. “Ştiu, obişnuinţa şi riscurile meseriei, altă scuză n-am”. Află cu ce mă ocup, îmi dă actele şi-mi face semn să plec. Mirat, îl întreb “de ce?”. Răspuns: “nu vrem să scrieţi urât de noi, şi noi poliţiştii suntem oameni, măcar dacă scrieţi, spuneţi de bine”. Am mulţumit, am salutat şi am plecat. E mai bine cu permis decât fără. Tipul scoate capul pe geamul din spate şi-mi strigă, râzând cam strâmb: “dar nu spuneţi de unde suntem… Putem avea probleme”. “Clemenţa nu este o abatere”, îi răspund. Mă salută cu mâna la caschetă. Poliţişti-oameni. Nu jigodii.

Altul, în zona Crângaşi, mi-a dat 3 amenzi deodată. Nu l-am îmblânzit. Aveam permisul pe altă localitate decât buletinul, vorbeam la telefon fără hands-free şi am intors (ca toţi ceilalţi) în zona unei treceri de pietoni. M-a amendat de 3 ori. Sec. N-am avut ce să comentez, i-am spus ceva de clemenţă, că ar putea să-mi dea o amendă în loc de 3, dar n-a mers. Omul, din ambiţie sau din profesionalism, m-a ars pentru toate. Bravo lui!

Cea mai frumoasă întâlnire a mea cu un poliţist? La Arcul de Triumf, veneam dinspre Piaţa Presei Libere, coloană de maşini pe toate benzile. Ajung în fine la Arcul de Triumf, eram pe banda din mijloc, de lângă contrasens, a doua maşină la semafor. Roşu. Un idiot cu un Fiat Doblo, vine dement din spate, depăşeşte toată coloana (cel puţin 50 de maşini) pe contrasens, încălcând linia dublă continuă, trece şi de semafor şi se aşaza în faţa coloanei. Tupeu. De la Muzeul Satului, o motocicletă BMW de poliţie, schimbă sensul printre scuare, porneşte girofarul şi vine după el. Îl trage din faţa coloanei, după care, spre surpriza mea, vine la prima maşină din coloană. Apoi la mine.

Scena este incredibilă. Poliţistul e tânăr, înalt, costum de motociclist, cască, pistol, însemne, mănuşi, impunător. Deschid geamul. Mă roagă să fiu martor şi să semnez procesul verbal ca să-i poată lua permisul de conducere tipului cu Doblo. Pur şi simplu se ruga de mine. “Domnule, a sfidat zeci de şoferi. Dacă îi iau permisul de conducere şi-l amendez, face contestaţie şi scapă fără probleme. Dacă semnaţi, îi va fi lecţie. Asta e legea, n-am ce să-i fac chiar dacă l-am oprit.”

Îi spun că mă grăbesc, deşi tipul cu Fiatul chiar o merita. Poliţistul insistă. “În 40 de secunde scriu procesul verbal”. În 40 de secunde a scris procesul verbal. Am semnat. Cu toţii greşim, însă sfidarea costă, dincolo de amendă şi permis tipul putea oricând să facă un accident cu cei de pe contrasens. Poliţistul mi-a mulţumit şi a plecat pe motocicletă. În clipa aceea mi-am dorit ca toţi poliţiştii să fie ca el. Nu sunt. O să vă mai povestesc…